Galerie Ianuarie

 

...

Petrecere

   În seara asta, venind spre casă, duceam în mâini două sticle, de 5 litri, de apă, plată, rece – e, slavă cerului, în sfârşit, cum ar fi trebuit de mult să fie, ger.
   După ce dau un colţ, în faţa mea, la vreo 50 de metri, din sens opus apare un tip. Duce în mâini două sticle, de cinci litri, de apă, nu ştiu dacă plată, rece. Trecem unul pe lângă altul.
    El o fi observat că şi eu, ca şi el, duceam în mâini două sticle, de…

...

...

Am scris odată, când aveam vreo 18 ani o poezie.
Uitandu-mă pe fereastră - eram trist- vedeam vizavi de mine o cârciumă, care avea un horn, din care horn  ieşea un nor gros de fum. Şi pe norul ăsta de fum un felinar din stradă proiecta umbra unui copac care era ceva mai în spate.
Ei bine, umbra proiectată pe fum mi s-a părut că este cel mai diafan, cel mai efemer lucru posibil... o umbra pe fum. Şi acum, gândindu-mă, îmi vine să cred că, dacă numai asta rămâne dintr-un om, o umbră proiectată pe o perdea de fum şi tot e un lucru extraordinar…
Alexandru Tocilescu

...

...

 

C.S. Lewis : "We read to know we are not alone".

...

Better

The only way to shoot more interesting photographs
is to become a more interesting person.
And, how do you do that?

Listen more, talk less.
Travel more.
Make friends with people who are smarter than you.
Eat stuff you never tried before.
Date your wife. Or husband.
Go some place scary.
Change political parties for a while.
Read more novels. Read more poems.
Go to a mosque. Go to a church or go to a synagogue. Go to
a house of worship that's not your current brand.
Go to museums. Look at the art.
Go on a life threatening adventure.
Try spending time between artists.
Change your habits.
Learn new stuff from your kids.
Pick a place that's one tank of gas away and go there.
Try your hand at abstract painting.
Take naps in the middle of the day and stay up all night.
Spend a month on a cargo ship; or a fishing boat.
Put down your cameras until you really learn how to tell interesting stories.

Become a more interesting person
and you'll take more interesting photographs.
Really.

Kirk Tuck

...

Încadrări

     Cand eram prin clasa a şasea, aveam un tricou, larg (dat fiind că eram dezvoltat mai mult pe verticală decât pe orizontală mai toate tricourile imi erau largi) pe care era imprimată, mare, virilă şi galbenă faţa lui Jean Claude, alături de bicepsul aceluiaşi Van Damme. De tricou eram mai mândru decât taică-miu de mine când arăta, sub influenţa prietenului Bachus, carnetul meu de note mai tuturor musafirilor. Iar când îl purtam parcă îmi împrumuta ceva din starea aceea în care mă aflam când ieşeam de la un film “de acţiune” şi când, vorba profului de română din liceu “eşti în stare să te baţi cu jumătate de cartier cu o mână, iar cu cealaltă să-ţi îmbrăţişezi iubita”. 

   Într-una din zilele vacanţei, aflat, împreună cu mai sus amintitul articol vestimentar, prin spatele blocului cu niscaiva colegi de fotbal, frunza sau v-aţi ascunselea vine între noi unul mai mare, de la o scară vecină. Genul de băiat de cartier second hand, grobian, violent şi corigent la trei materii bine că nu la patru că rămân repetent. Când ajunge în faţa mea, eu fiind rezemat de perete, se uită atent la tricou apoi, fără să apuc să-i văd bine zâmbetul prietenesc, îmi execută o directă de dreapta exemplară în piept, un pumn în urma căruia oxigenul din atmosfera înconjurătoare a părut a dispărea instantaneu. “De când voiam să fac asta” – să-i dea una lui Van Damme, adică - zice el rânjind satisfăcut şi se ia de vorbă cu cineva, lăsându-mă să mă prefac în continuare că respir normal, deşi îmi venea să mă chircesc pe jos precum oamenii salvaţi de la înec şi proaspăt scoşi la mal. M-am dus spre casă şi am suferit în tăcere şi în pat, câteva zile resimţind crâncen dureri, mai mult mentale decât fizice în zona de contact cu pumnul individului. În acest timp a năvălit în mine o ură onestă, pură, biologică, în urma căreia, dacă aş fi dispus de mijloacele fizice necesare îndeplinirii gândurilor mele crunte, amicul meu ar fi suferit câteva din cele mai originale torturi inventate vreodată de mintea umană... Resimţeam umilinţă, frustrare, furie, toată nedreptatea lumii părând a se fi răsfrânt atunci, prin chipul bine apretat la make-up al lui Van Damme, în pieptul meu plăpând.

   Timpul a trecut însă şi întâmplarea a fost, credeam eu, uitată. Nedreptăţi am mai suferit, evident mult mai contondente, dar am aflat că alţii stau mult mai rău decât mine la acest capitol şi am învăţat că nimic nu e aşa simplu pe cât părea în manualele şcolare.

   Zilele trecute, trecând cu oarece trebi prin oraşul de baştină, mă întâlnesc cu, cine altcineva, singurul român despre care se ştie în urma poveştii de mai de sus că l-a bătut pe inegalabilul Van Damme. Ponosit şi slab, beat şi aproape inconştient, sprijinea temelia din acelaşi spate al blocului devenit acum parcare, cu fundul pe betonul ud. Nu mai ştiam nimic de el, decât că într-o vreme era prin străinătate, la lucru sau la alte activităţi româneşti. Mă apropii de el, cu pumnul strâns... îl contemplu, superior şi condescendent, câteva clipe şi mă sui în maşină. Din ura şi gândurile de răzbunare de altădată nu mai rămăsese nimic, dar un soi de satisfacţie parcă tot am simţit...

   PS: Poate că multora le-ar fi plăcut să rămâna aşa povestea, dar trebuie totuşi să spun adevărul.
   Individul a fost într-adevăr prin străinătate, nu ştiu cu ce îndeletniciri, s-a întors acasă, şi-a făcut o firmă de construcţii şi din câte am înţeles o duce bine. Afacerea e una din cele mai mari din zonă, a intrat în politică, deţine o impozantă vilă rezidenţială şi, de lângă mine, din parcarea de care pomeneam mai înainte, a plecat într-un Q7.
   Şi, într-adevăr, din ura şi gândurile de răzbunare de altădată nu mai rămăsese nimic, dar un soi de insatisfacţie parcă tot am simţit…

...

...

   Vorbind despre iubire, există o vorbă care i s-a atribuit lui Pascal: “noi nu suntem în stare să suportăm fără pauză intensitatea unui sentiment  atât de solicitant.”
   Secretul, dacă nu al instalării definitive dar măcar al prelungirii iubirii în forma ei frumoasă este capacitatea de a cultiva intemitenţa. În puţinătatea sufletelor noastre, a „umanităţii” noastre, a condiţiei noastre, nu facem faţă la o branşare secundă de secundă la un sentiment care se vrea absolut şi care te înhaţă complet.
   Cine nu practică intermitenţa, cine nu ia o pauză, o respiraţie pentru a reveni la sine ca să se poată întoarce cu bateriile încărcate la celălalt arde cuplul rapid.
   Iubirea nu trebuie trăita cu obsesivitate, cam asta era ideea lui Pascal. Nu trebuie să te scoli, să te culci cu ideea că trebuie să fii la înălţime, adică să trăieşti mereu lucrurile intens şi să vrei absoluturi de fiecare clipă. Sau să te intoxici de prezenţa celuilalt.
   Intermitenţa înseamnă să-ţi permiţi momente în care laşi iubirea să funcţioneze în, să zicem, rutina ei şi-ţi vezi de treburi, fiindcă altfel eşti intoxicat. Instalaţia noastră nu ţine la un curent permanent; se ard siguranţele. Asta e condiţia omului căzut.

   Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu

...

...

"Trebuie să alegi: ori să iubeşti femeile, ori să le cunoşti."

Jean Lorrain

...

...

Lumea e tot mai tristã si mai grãbitã

Pîinea e tot mai scurtã si mai turtitã

Fãrã ca nimeni s-o vadã

Poezia a coborât în stradã.

...

Poezia a coborît în stradã

Poezia sade încã o datã pe baricadă

Dar lumea e grãbitã, dar strada e pustie

Dar cine sã mai citeascã acum poezie?

(Ileana Mălăncioiu - Cântec)