Friend[(s)hip]

  (mici fragmente din realitatea nemediată)

    Copiii, înainte de a fi (în principiu în mod pripit) considerați inocenți, sunt în primul rând sinceri. Asta pentru că ei, înainte de a intra în contact crunt cu regulile și legile moralei sociale, sunt în primul rând genetic programați să fie egoiști; altfel, n-ar fi putut supraviețui frumoasa specie numită de noi homo sapiens (unii zic că doi de sapiens).

   Azi, doi copii mi-au dat, în sinceritatea lor inofensivă, o lecție despre cum trăiesc imensa majoritate a oamenilor o relație de prietenie. Cei doi, pe la 4-5 ani, fiind în parc la joacă, au o discuție referitoare la un autobuz de plastic. Pe un ton de vorbitor motivațional la o conferință despre dezvoltare personală, primul, al cărui nume nu l-am aflat, îi spune celui de-al doilea, accentuând substantivele și mai ales numele:

   - Tudor, dar eram prieteni odată.

   - ... (numitul Tudor nu zice nimic, vădit încurcat)

   - Tudor, dacă tu nu-mi dai aia noi nu mai suntem prieteni.

   - Dar o vreau eu...

   - Dar și eu vreau !

   Deznodământul este, evident, că Tudor cedează în fața argumentului “prieteniei” atât de abil invocat de amicul cu un posibil viitor de avocat și îi dă autobuzul de jucarie ce făcea obiectul disputei.

   Așadar cam la asta se rezumă prietenia în ochii nepoluați și sinceri ai celor mici; un troc. Îmi dai mie îți dau ție. Un schimb pe schimb, o afacere, o unire conjuncturala pentru un mai bine -și- comun, dar în primul rând propriu. Interes. Egoism. Politică; nu politică precum cea ce o vedem zi de zi la teveu, ci în înțelesul primordial al cuvântului, de la polisul grecesc citire. Biologie pură. Instinct. Adn.

   Și asta n-ar fi rău. Dar de cele mai multe ori, când egourile micilor ființe - prea răsfățate de bunicii fără preocupări mai intense decât varicele și activitățile vecinului de la trei - ajung la maturitate, nu are loc transformarea trocului în prietenie; prietenie după litera cărții, legii, principiului vreau să zic. Atunci, oameni în toată firea fiind, dispare doar sinceritatea; toate celelate rămân. Și uneori se schimbă și obiectivul prieteniei. Nu se mai caută în mod iminent câștiguri materiale, ci mai degrabă sentimentale; un confort mental, o stare psihică de siguranță, o imperioasă nevoie de contact uman, pe scurt o amăgire a apropierii.

   Iar noi ne amăgim; vorbim, ieșim, ne tutuim, ne pupăm, ne iubim, interacționăm, add-uim. Așa că închei cu ceea ce scria bunicul Platon, care, în cuvinte mult mai puține decât mine, spune poate mai mult - chestiune de geniu, ce să-i faci - : Prietenul nu iubește prietenul, ci obiectivul prieteniei.

   PS:

   "Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri gata făcute de la negustori. Și cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni." (Antoine de Saint Exupery)