...

"Adusă la marea judecată

Care se termină prin trimiterea pe pământ,

Eu, găsită nevinovată,

Am primit dreptul

Să mă aleg pe mine."

...

Flaw

   Lumea crede că viața și moartea au venit împreună pe lumea aceasta, o pereche dialectică ale cărei elemente depind în totalitate unul de celălat; dacă spui viață, spui în mod automat și moarte. Și invers. În ziua în care pe pământ și-a făcut apariția viața, a venit în urma ei și moartea.
   Dar, aceasta este o ipoteză cât se poate de greșită.
   Timp de milioane de ani, miliarde de creaturi au trăit fără a cunoaște gustul morții. Ființele monocelulare nu au murit: s-au divizat neîntrerupt, una devenind două, două devenind patru, iar patru opt. Moartea nu exista. Abia în epoca noastră, după ce a apărut pe neașteptate o nouă formă de reproducere, și anume cea sexuată - deci sexul - au apărut și bătrânețea și moartea.
    Reiese astfel că nu viața și moartea au venit pe lume împreună, indisolubil legate una de cealaltă, ci mai degrabă sexul și moartea.  Și pentru că moartea a venit mult mai târziu, multe ere după momentul apariției vieții, nu ne este oare îngăduit să sperăm că va dispărea în același mod, fără a lua cu ea și viața ? Pentru asta nu ne rămâne altceva de făcut decât să găsim o modalitate de a neutraliza sexul ... și astfel, de a ne alunga chinurile și nevoia de a muri.

                                                           Amos Oz 

                                               în

                                                                                        Rime despre viață și moarte

...

...

"Dilema voicaniană":
"Metafizica la un capăt al spectrului și o parte gingașă a anatomiei feminine la celălalt".

Lost in my religion

 

( Mici fragmente din realitatea nemediată )

- Ascultați Radio Trinitas, logosul absolut, transmite de la mănăstirea Golia…

Trec câteva secunde și se aude din nou:

- Ascultați Radio Trinitas, logosul absolut, transmite de la mănăstirea Golia…

După puțin timp, aceeași frază:

- Ascultați Radio Trinitas, logosul absolut, transmite de la mănăstirea Golia…

Din nou trece ceva vreme și...

Ar putea fi un minut de publicitate la teveu sau radio; sau ar putea fi o mașină cu portavoce care trece printre blocurile cartierelor nerezidențiale ale orașului; sau ar putea fi preotul satului, făcându-și datoria față de mai-marii Bor-ului pe ulițele rurale; sau ar putea fi vocea arhanghelului Mihail (sau Gavril?) venind de după niște nori groși de furtună; sau…

Dar nu e decât o femeie oarecare. Stă după un geam, cu gratii, la etajul doi al unei clădiri ce pare din altă epocă. N-o bagă nimeni în seamă; dat fiind că spune asta de cel puțin jumătate de oră, e oarecum normal. Eu par singurul interesat. Nu pare deranjată de asta; ea își îndeplinește cu meticulozitate datoria. Mi se spune că în fiecare zi; orele variază, nu se știe exact în funcție de ce, dar are cu siguranță un tipar.

Aș vrea să o întreb câte ceva. Ca de exemplu ce înseamnă logos. Nu pare genul intelectual; pun pariu că nu știe. Surpriză – a știut (da, am întrebat-o). O mai întreb de unde știe toate astea.

 Îmi răspunde, în șoaptă:

- De la dumnezeu…

Mă trece un fel de fior; nu pentru că o cred, ci pentru că pare convinsă. Mai vreau să o întreb... dar nu mai apuc. Mă întrerupe amicul pe care am venit să-l vizitez:

- Las-o mă, că e nebună...

Tocmai acum când puteam și eu afla răspunsuri la întrebări demult nepuse...

Ce-i cu mine, am ajuns să vorbesc cu nebunii ! ( nu mi-o spun eu ci  - paradoxal - mi-o spune amicul, și el internat în același spital de psihiatrie).

 Și în timp ce ies pe poarta instituției cu mulți nervi, îmi aduc aminte de ce am auzit mai de mult la cineva: “Dacă vorbești cu dumnezeu, ești religios; dacă dumnezeu vorbește cu tine, ești psihotic”. 

Doctorii cu siguranță cred asta.

Mă gândesc că și însutanații reprezentanți ai preasfintei noastre biserici ortodoxe trebuie să gândească la fel. 
Altfel nu se explică de ce nu au luat femeia care vorbește cu dumnezeu și acesta îi răspunde, și n-au pus-o într-o vitrină la mitropolie, ca subiect de preacuvios pelerinaj. 

...

Dar din păcate, toate se învaţă doar cu timpul...

După un anumit timp,
omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă

între a susţine o mână

şi a înlănţui un suflet,
şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva
şi că a avea pe cineva alături

nu e sinonim cu starea de siguranţă,
şi aşa,

omul începe să înveţe...
că săruturile nu sunt contracte
şi cadourile nu sunt promisiuni,
şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi,
şi învaţă să-şi construiască toate drumurile
bazate în astăzi şi acum, pentru că terenul lui mâine
este prea nesigur pentru a face planuri ...
şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult,
până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină
şi-şi împodobeşte propriul suflet,
în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori,
şi învaţă că într-adevăr poate suporta,
că într-adevăr are forţă,
că într-adevăr e valoros,
şi omul învaţă şi învaţă ...
şi cu fiecare zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de
cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,
înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.
Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,
în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi, şi că cel care nu luptă pentru ei,
mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar

de false prietenii.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar

sufletele cu  adevărat mari o pot face.

Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit

cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge
după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă

trăită alături de fiecare fiinţă, nu se va mai

repeta niciodată.

Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile

să se petreacă, asta va determina că în final,
ele nu vor mai fi aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama că în realitate,
cel mai bun nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit

cu cei care-ţi sunt împrejur,
îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
şi acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să
ceri iertare,
să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor,
să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are nici un sens.

Dar din păcate,
toate se învaţă doar cu timpul...

                                                               În timp înveți
                                                                       Jorge Luis Borges

...

Că suntem grăbiți și cinici și inculți și goi...

Cea mai buna spusă pe care am auzit-o în ultimii timpi.
Elocință, mesaj, simetrie.
Îi aparține, mi-au spus ghilimelele, lui John Mason.
Nu știu cine e dar sunt sigur ca e;
dacă n-ar fi fost, n-ar fi spus-o :
" You were born an original. Don't die a copy".

PS:

Râdeți, râdeți, râdeți, cu pământ cu tot
Până când vă mai suportă ultimul Charlot.
Nu de el când râdeți, râdeți, râdeți voi de voi,
Că sunteți grăbiți și cinici și inculți și goi.
Charlie Chaplin calcă-n dodii cu pantofi strâmbați,
Hohotiți dar n-aveți știre, voi ce strâmb călcați.

...

Expoziție

Casa de Cultură “Mihai Ursachi” a Municipiului Iaşi
Clubul Fotografilor

Galeria de Artă “Labirint”

Foto Club Arad

Locuri Arădene

Vio Ganther, Iosif Varga, Ruth Borgfjord, Zsolt Kalman, Paul Cimpoieș, Doru Gomboș, Liliana Bock, Mădălin Marienuț, Rely Tamiceri, Mircea Boran, Nelu Chivari, Ovidiu Filip, Nicolas Turcin, Gigi Cresta, Loredana Petrița, Gavril Borza, Gigi Budiu, Florin Stana

Prezintă: Mircea Boran, președinte Foto Club Arad

Vernisaj: Marți, 15 Martie 2011, ora 19:00, în Galeria Labirint

Perioada: 15 Martie – 3 Aprilie 2011

Expoziția este alcăuită din 55 imagini realizate de către 18 membri ai Fotoclub-ului Arad

Naturi

Vineri a avut loc un cutremur în Japonia. Cel mai des în titlurile mass mediei referitoare la el, se folosește cuvântul devastator. 8.9 grade pe scara Richter, cel mai grav din ultimii 140 ani. Pentru cine nu știe, au murit peste 10.000 de oameni , peste o jumătate de milion de oameni evacuați, case clădiri drumuri mașini distruse, imagini de sfârșitul lumii. Chestii dintr-astea. A doua zi observ că, pe Yahoo, la capitolul "trending now" (adică cele mai căutate cuvinte pe motorul de internet în ziua respectivă), "earthquake japan" era in top. Pe locul 10 ca să fim mai exacți. Orice persoană zdravănă la cap se întreabă (cred eu) care or fi celelalte nouă chestii de care lumea era - mult - mai interesată. Păi pe locul 1 era Jessica Biel, pe locul doi Lady Gaga și pe trei Kristen Stewart (pe asta n-o știam așa că am căutat-o și am aflat că e aia din Twilight). Cam atât am avut de spus.
Despre asta. Dar mi-am amintit și de altceva, asemănător deși mult mai contrastant, din istoria recentă. În 1994, în Rwanda, a avut loc un masacru. Nu vă chinuiți prea tare dacă nu știați, erați prea mici atunci și oricum nu erau inventate știrile de la ora cinci. Niște rwandezi (hutu) au hotărât că alți rwandezi (tutsi) ar trebui să moară, că sunt răi și ei buni. Așadar, în câteva zile au murit, marea majoritate tăiați cu macete, un milion ( 1.000. 000 ) de oameni în timp ce ONU, organizația responsabilă în astfel de cazuri și prezentă cu ceva efective în Rwanda nu a făcut absolut nimic (detalii în mai multe părți ale netului; s-au făcut și câteva filme documentare dar și artistice, cel mai cunoscut fiind Hotel Rwanda). În mass media vremii au ajuns și câteva știri despre "tulburările" din țara africană; dar marea știre a acelor zile, cea mai circulată și de succes, mult mai răspândită decât tragedia oribilă a atâtor oameni, au fost sânii Pamelei Anderson; își pusese silicoane, a doua sau a treia oară, nu mai știu sigur, arătau de senzație, și le arăta lumii într-o revista glossy. Acum chiar că doar atât am avut de spus.

Timp

O cometa trece, după multă vreme, pe lângă Terra.
- Arăți rău tare față de când nu te-am mai văzut, zice cometa.
- Așa o fi.
- Da ce-ai pățit ?
- Ei... homo sapiens.
- A, am înțeles... lasă că trec repede...

...

...

 

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi -
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea -
Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

...

Expoziție

Clubul Fotografilor

Casa de Cultură “Mihai Ursachi” a Municipiului Iaşi

Galeria de Artă “La Gard” – Parcul Copou

 

“AN 2010″

Expoziție de fotografie

Vernisaj: Marți, 1 Martie 2011, ora 19:30

Perioadă: 01-13 Martie 2011 

Ștefan Abageru, Nicușor Apostu, Cristian Bălțătescu, Octavian Barnea, Eugen Brodner, Raluca Butnaru, Iasmina Calinciuc, Alin Chelariu, Cătălin Chiriloi, Iulian Ciobănașu, Ana-Maria Ciucanu, Irina Crețu, Oana Damir, Ionel Dascălu, Iulian Ganu, Cosmin Ivașcu, Robert Mihăică, Raluca Munteanu, Lucian Nistor, Cătălin Pârău, Bogdan Toma, Cristian Țibu, Octavian Tudose, George Vintilă

Expoziţia reuneşte fotografii alb-negru  realizate în anul 2010 de 24 dintre membrele şi membrii Clubului Fotografilor de la Casa de Cultură “Mihai Ursachi” a Municipiului Iaşi

Unii

 

- Sunteți prieteni, nu-i așa?

- Da.

- Și... îi pasă de tine?

- Cred... că da.

- Nu știi?

- Păi...nu ştiu sigur; toată lumea minte.

- Nu ceea ce spune contează; doar ceea ce face.

- …

- Deci ?

- Da. Îi pasă de mine.

Expoziție

Casa de Cultură “Mihai Ursachi” a Municipiului Iaşi
Clubul Fotografilor
Galeria de Artă “Labirint”

Ecaterina Marcaş şi Daniel Bejenaru

“33 +”
Expoziţie de fotografie

Prezintă: conf. univ. Nicoleta Melniciuc

pr. Prof. Dragos Bahrim

Vernisaj: marţi, 1 martie 2011, ora 19.30.
Perioadă: 1 – 13 martie 2011, între orele 8 şi 19.

 Expoziţia este alcătuită din 33 de fotografii (format 40 x 60 cm),
realizate de cei 2 membri ai „Clubului Fotografilor” din Iaşi

...

Si ce buget ar avea statul... dintr-un impozit pe prostie

"Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge între săraci şi bogaţi, între prostime şi aristocraţie, între est-europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întîlneşti imbecili peste tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încît rezultatul să fie sau să pară multicolor.

Imbecilul român mediu străluceşte prin cîteva indemolabile certitudini: e sigur că e deştept, e sigur că, vreme de cinci sute de ani, a apărat Occidentul de turci şi e sigur că e victima unei conspiraţii mondiale.
Imbecilul român mediu se identifică intim cu toate gloriile neamului. El a cîştigat la Călugăreni, el a murit la Mărăşeşti, el i-a bătut pe americani la fotbal. Ca atare, pretinde un respect unanim, necondiţionat.
Are aerul că e credincios; în realitate, mai mult decît să creadă în Dumnezeu, el e ocupat să demonstreze că Dumnezeu crede în el, în el mai mult decît în alţii. Cum altfel s-ar explica virtuţile excepţionale cu care a fost dăruit? E un unicat preţios, într-o lume de moftangii.
Imbecilul român mediu declară frecvent că „orice s-ar zice, Ceauşescu a fost un patriot“ şi că Vadim Tudor „o fi cum o fi, dar în chestia ungurească are dreptate“. În aceeaşi suită de convingeri se mai pot cita fraze de genul: „Casa Poporului e o dovadă a creativităţii naţionale“, „Iliescu e prea moale“ sau „eram şef de serviciu şi am ajuns taximetrist“. Evident, citind aceste rînduri, imbecilul român mediu nu înţelege de ce e socotit imbecil.

Există, se subînţelege, şi imbecilul superior: el se recoltează, în genere, dintre intelectuali şi preferă, demagogiei patriotarde, delirul egolatru. Imbecilul superior se simte un erou al eticului, un inspirat, un om al misiunii.
El confundă subtilitatea mentală cu acţiunea politică şi îşi ia reveriile drept soluţii constituţionale. Cînd constată că utopia sa nu e împărtăşită de mase, că Montaigne n-are succes la Paşcani, e dezamăgit şi acuză de imbecilitate masele şi Paşcanii.
Imbecilul superior crede sincer că toţi cei care-l contestă sau au alte păreri decît el sînt imbecili. El mai crede că intransigenţa opozantă postrevoluţionară e suficientă ca să ne facă să uităm dizgraţioasa lui cuminţenie prerevoluţionară.
Imbecilul superior e un campion al nesincronizării, al inadecvării, al suficienţei lunatice.
Adeseori, sub aparenţa sa fragilă şi romanţioasă se ascunde o dezmăţată poftă de putere, pofta de putere a imbecilului de rînd... "
 Andrei Pleșu mi-a prilejuit, din nou, o plăcută lectură în Dilema sa cea Veche; o parte din ea am reprodus-o aici.