D-ale carnavalului...

( Mici fragmente din realitatea nemediată )

Trecând deunăzi pe lângă Teatrul (de-acum în perenă renovare) Național mă opresc ca orice trecător avid de cultură să mai văd afișele pieselor și programul. La câțiva pași, doi muncitori ai instituției mai sus amintite, care au ceva de lucru la afișele mari de pe gard, sunt apostrofați de o doamnă. Doamna, indignată (deduc din voce și gesturi):  Nu se poate, ce fel de reclamă e asta, așa se face marketing în vremurile noastre; cu cearșafurile astea întinse pe garduri prin oraș...mai mare rușinea... și alte câteva cuvinte din aceeași arie retorică. Afișele cu piesele de teatru, ce-i drept, dacă nu sunt, aduc foarte mult cu obiectele lenjerifere invocate de femeie. Muncitorii, calmi și stăpâni pe sine, dau răspunsul corect, cel puțin din punctul lor de vedere – Vorbiți cu directorul doamnă, asta nu e treaba noastră... Eu îmi notez pe mobil (unde altundeva) “Biedermann și incendiatorii”, 04.12.2010, ora 19.00, sala Teatru la cub și mă duc într-ale mele, că-ntr-ale cui aș vrea nu prea se poate. Și acum, că îmi amintii, mă-ntreb: s-o fi dus doamna (indignată) la domnul (director)...

PS:

Toamna a venit, piesa s-a sfârșit
Ieși din scenă acum paiață
Teatrul este gol, viața e un rol
Fir-ar mama ei… de viață !

...

Așa grăit-a... Zoroastru

 

Dintr-o cărțulie de istorie a religiilor, pescuiesc următoarele cuvinte, atribuite lui Zoroastru/Zarathustra : “Bărbatul înțelept trebuie să găsească poteca de mijloc dintre strădanie și destin și să nu se mulțumească doar cu una din acestea. Căci soarta și strădania sunt ca doi baloți ai bagajului călătorului de pe spinarea măgarului: dacă unul este mai greu, iar celălat mai ușor, încărcătura va cădea la pământ...dacă insă cei doi baloți sunt egali, călătorul nu are de ce să se neliniștească.”  

Cuvinte care, era să zic, mă pun pe gânduri; pe gânduri eram de mult pus, dar ce să-i fac, nu pot scăpa de clișeele verbale nici în scris. Cuvinte care, cum voiam să spun, îmi atrag atenția mai mult decât ce citisem până atunci; probabil pentru că simt că rezonez mai mult cu ideea ce răzbate din ele decât cu altele, mai direct sau mai puțin direct deductibile, din alte pagini ale cărții. Așa că îi mulțumesc lu’ nenea Zarathustra și adorm cu mulțumirea că am citit totuși ceva memorabil pe ziua de... ieri.

„Ceva” care se adaugă la alte (câte? ) cuvinte sau idei - memorabile - mai toate citite și uitate la următorul contact mai intens cu noroiul cotidian al zilelor de “mâine” ... 

...

Dubii

Dacă drumul spre iad e pavat cu bune intenții, drumul spre rai ... ?

...

 sau

Despre "bloggerii" mei preferați

   În timp ce-mi editez profilul, ca tot bloggeru conștiincios, văd acolo că trebuie să bifez secțiunea “Blogurile pe care le urmăresc” . Cum nu “urmăresc” nici unul (deocamdată) în adevăratul sens al cuvântului, mă gândesc ce  bloguri să adaug. Și în timpul în care îmi chinui eu sinapsele fără motiv, pornește de-aici altă idee – totuși, blogurile cui aș vrea să le urmăresc ? În minte imi vin, aleatoriu niște nume; mai fac un efort de minimă sistematizare și imi iese următoarea listă de preferințe cât se poate de subiective și personale - Socrate, Lao-Tzu, Leonardo, Schopenhauer, Sigmund Freud, Mahatma Gandhi, Vincent van Gogh, Albert Einstein, Henri Cartier-Bresson, Leonard Cohen, Lars von Trier , Dr. House, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Emil Cioran, I. L. Caragiale, Andrei Pleșu, C. T. Popescu (despre ultimii doi, mult mai tangibili, nu știu să aibă). 
   Bineînțeles, lista nu e definitiv(at)ă. Și-acum, că am scris-o și mă uit la ea... și la bloggerii noștri cei de toate zilele.... mă cuprinde așa... un soi de tristețe.

Videoradiografia unui idiot ambițios

În seara asta am fost să văd (premiera la) "Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu" ( regia - Andrei Ujică ), documentarul despre care auzisem câteva lucruri bune. Două lucruri m-au șocat. Unu - i-am văzut sfarcurile lu' Leana ( într-o secvență de vacanță avea o bluză fără sutien ), apoi am văzut-o și în costum de baie; știam cât de -proverbial de- proastă fusese, acum am descoperit, nu numai din cele două scene, că a fost la fel de urâtă. Și doi - mi-am reamintit cât de plat, penibil, incoerent, agramat, aproape senil spre final a fost omul care a condus 25 de ani  20 ( de fapt la începutul domniei lui mai puțin ) de milioane de alți oameni și resursele țării locuite de acei oameni. Încă o dată mi se confirmă că succesul și istoria depind foarte mult de conjuncturi; doar conjunctura și norocul ( asta pentru cei care nu cred în destin/predestinație/karmă sau alte asemenea "lucruri abstracte", care, vorba domnului Ceaușescu "sunt și ele uneori folositoare" ) au făcut ca omu asta să nu rămână un idiot ambițios, banal ca toți idioții (ambițioși sau nu), care cel mult ar fi putut zgâria istoria printr-o ispravă precum cea a băiatului cu pușca din Columbine, cu care sunt convins că împarte unele trăsături psihice. Meritocrația a fost și rămâne o poveste frumoasă de amețit copii până prin ultimii ani de facultate. Mai nou știu că tinerii (de fapt și copiii) merg la școala de lideri; o antireclamă perfectă pentru astfel de școli ar fi, după mine, unul din cele câteva discursuri absolut "geniale" in stupiditatea lor absurdă, descoperite de regizor în kilometrii de arhivă pe care i-a studiat pentru a-și încropi filmul. Despre documentar în sine nu spun decât că ar trebui văzut. Eventual reorganizat într-o mini serie de 3-4 episoade, că de, nu oricine are răbdare să stea peste trei ore în fața unui ecran  umplut cu imagini de arhivă. Ar trebui văzut de cât mai mulți români - tineri sau bătrâni, capitaliști convinși sau nostalgici comuniști, intelectuali sau cocalari...

Dialog

Florin Iaru:
" Eu cred că mass-media contemporane au produs un fenomen de aglutinare a spectatorilor. Libertatea de expresie a fost imediat urmată de manipularea publicului. Mass-media sînt afaceri în care eficienţa contează. Iar afacerile nu au nimic cu inteligenţa.
În faţa unei asemenea presiuni unificatoare, neatentă la indivizi, preocupată excusiv de colectivităţi, blogul era singura şansă a unor "ciudaţi" să iasă din maşina de tocat. Că era Mirc, acum zece ani, că e blog, azi, esenţa ar fi asta: sînt diferit, deci exist. Într-un fel, e povestea naufragiaţilor care aruncă o sticlă cu un mesaj în ocean. Se va găsi cineva să citească şi, mai mult, să înţeleagă?
Nu neg blogul. Neg înmulţirea sau aglomerarea lui. E blogul calea, adevărul şi puterea? Am voie să spun că mie nu-mi place? Sau nu? Afirm răspicat că sînt 5% bloguri interesante. Restul? Ifose. Prejudecăţi. Agramatisme. Plictiseala teroristă din lumea reală. Vreţi, nu vreţi, mediocritatea a invadat spaţiul virtual cu viteza netului" 

- adevarul -

(ca de obicei, la mijloc)

Ioan T. Morar:
“Complexaţii sunt de două feluri: cu blog şi fără blog. Proştii, şi ei, sunt tot de doua feluri: cu blog şi fără. Ca să nu mai vorbim, de deştepţi. De fapt, lumea se împarte în două. Eu sunt în partea celor cu blog. Îmi place internetul, scriu numai e-mailuri, nu mai scriu scrisori, nici vederi. Comunic electronic. Sînt printre primii români care au avut adresa de e-mail, la serverul de la Fundaţia Soros. Am crezut şi cred în computere, în www, în bloguri. Citesc blogurile altora şi mi se pare că lumea este mai mică şi, în acelaşi timp, mai vastă, de cînd e internetul. Nu călătoresc în locuri în care nu am internet. Am adăugat motoarelor vieţii mele şi motoarele de căutare. Mă simt bine în lumea virtuală.
Cum să cred că ea e refugiul complexaţilor? Fiţi serioşi! Venerabilul matematician Solomon Marcus mi-a spus recent: “Cum să nu ai un site? Cum să te cunoască lumea fără referinţe electronice?” Dacă nu te găseşte Google, nu exişti!” 

Intro

 

- Blog?

- Blog.

- Da...parcă spuneai că nu îți plac blogurile.

- Așa spuneam?

- Deci de ce iți faci?

- Păi...dacă toată lumea are...

- De când faci tu ce face toată lumea?

- Nu fac...

- Și-atunci?

- Mai fac și eu excepții, nu; până la urmă excepțiile confirmă regula, poftim.

- Bine, bine. Banală expresie; și ce-o sa pui pe el?

- Păi… Cuvinte. Sunete. Și imagini; așa scrie și sub titlu.

- Aha. Ce imagini?

- Ale mele...fotografii.

- Și ce cuvinte?

- Ale mele...ce-mi mai trece prin minte; și ale altora, da cu citat.

- Și...ce sunete?

- Ale...nu ale mele...melodii; ale ălora de-mi plac mie.

- Și...la ce bun?

- Cum la ce bun?

- Ei...pentru ce ți-l faci; blogu adică?

- …(ridic din umeri)

- Cum, nu știi?

- Ei...de parcă n-ai ști de ce-și face lumea blog...

PS:  "Blog - site web ce conține un jurnal cu gânduri, opinii, experiențe, fotografii,  adesea cu link-uri oferite de cel care-l scrie; varianta scurtă a lui weblog; anul în care a fost utilizat prima dată: 1999 "