vineri, 31 decembrie 2010

"You may say I'm a dreamer, but I'm not the only one..."





În engleză, termenul “iubire” provine din rădăcina sanscrită lobha sau leubh, care înseamnă “lăcomie”. Există cu siguranță o cauză ascunsă pentru care se întretaie astfel aceste două cuvinte. 

Iubirea nu este ceea ce înțelegem în general prin acest cuvânt.
În prezent, ceea ce noi numim iubire nu este decât o legătură exterioară, un sentiment care nu poate exista de sine stătător; iubirea noastră este condiționată de prezența celuilalt.  
Însă iubirea nu este un fenomen care să poată fi condiționat. O putem avea doar când ținem palmele deschise, niciodată în pumnii strânși. 

Iubirea obișnuită este doar o mascaradă; iubirea reală este un fenomen cu totul și cu totul diferit. 
Iubirea cunoscută de majoritatea oamenilor este o cerință neîncetată, în timp ce iubirea adevărată este împărtășire pură – aceasta necunoscând altceva decât bucuria de a dărui.
Iubirea obișnuită nu știe decât să pretindă.
Iubirea reală nu are nici un fel de pretenții sau cerințe – ea pur și simplu există.
Iubirea ordinară este febrilă, îmbolnăvitoare, siropoasă – doar un simplu joc al sentimentelor.
Iubirea adevărată este hrana sufletului, nu a egoului.  

Ființa umană ar trebui să trăiască în slujba iubirii adevărate; însă nu trebuie să facă asta ca pe o obligație și nici să păstreze în minte că celălalt este dator să-i primească, să-i accepte iubirea.
Iubirea nu cunoaște ce este obligația și nu obligă pe nimeni la nimic. Dimpotrivă, când cineva îți primește iubirea, tu ar trebui să te simți recunoscător față de el.

Când îi spui cuiva “te iubesc”, ai reflectat vreodată ce înțelegi prin această expresie? Sau sunt doar niște cuvinte auzite, citite, văzute la alții sau prin filme? Sau sunt doar niște cuvinte rezultate în urma infatuării bilogice dintre cele două sexe ?
Infatuarea bologică nu este cu mult mai presus de senzația de foame.  

Iubirea nu așteaptă niciodată recunoștință și nici mulțumiri; dacă se întâmplă ca din partea celuilalt acestea să vină, atunci iubirea va fi mereu surprinsă, plăcut, deoarece ea nu aștepta nimic, absolut nimic. 

Iubirea reală nu poate cunoaște frustrarea pentru că, în primul rând, nu are nici un fel de așteptări.
Iar iubirea ireală nu va cunoaste niciodată împlinirea, satisfacția, bucuria autentică, deoarece este atât de înrădăcinată în așteptări, din partea celuilalt, încât nu va fi niciodată mulțumită de nimic, oricâte ar avea. De aceea, iubirea ireală nu va da naștere decât frustrărilor, în timp ce iubirea adevărată nu poate duce decât la împlinire. 
Iubirea falsă este întotdeauna interesată de ceva: cea adevărată nu poate avea absolut nici un interes. 

Când iubești într-adevăr pe cineva vei acorda atenție doar nevoilor sale reale și nu vei arăta nici un interes față de fanteziile copilărești sau stupide, nu vei încerca să-l ajuți să-și ducă la îndeplinire cine știe ce dorințe fictive.
Și nu vei da curs nici unei acțiuni care să-i dăuneze.
Nu vei căuta să-i satisfaci egoul, deși egoul său îți va cere asta; iubirea adevărată este non-atașament. O persoană atașată se va comporta exact invers, și astfel își va otrăvi partenerul. O ființă care iubește va vedea imediat că așa ceva este inutil și chiar periculos, va realiza că respectiva dorință este doar una egotică și nu îi va da curs. 

Iubirea reală este cea mai completă experiență pe care o putem avea în viață, iar aceia care trăiesc fără să cunoască energia ei nu vor trăi cu adevărat; ei doar se vor învârti la circumferință și nu vor cunoaște nimic din profunzimea centrului vieții. 

Pot foarte ușor să renunț la cuvântul “Dumnezeu” dar nu voi putea renunța niciodată la cuvântul “iubire”. Cei care gândesc și filosofează în jurul ideii de Dumnezeu neglijând iubirea, pot să n-o cunoască niciodată, și de fapt astfel nu vor cunoaște nimic nici despre Dumnezeu."           

joi, 30 decembrie 2010

Roșu. Aprins.





Roșu...culoarea pasiunii.
Și a comunismului.
Și a lui FC Manchester.
Și a (cu voce joasă) diavolului.
Cică și a păcatului, a vinovăției și a mâniei.
Și a trandafirilor (ba nu. mă aflu în gravă eronație - aflu de pe-un site florarie ; a trandafirilor, cu excepția celor "albi, roz, portocalii, mov (!), de culoarea piersicii și galbeni") .
Și a zăpezii pătate cu sângele porcului. Care porc ? Cel de Crăciun.
Și a lui Moș. Cum, care Moș ? Tot Crăciun.

PS: La casa de "Cultură" a Municipilui Iași se petrece o mare mârșăvie.

marți, 28 decembrie 2010

Călăuză



 


- Nu…nu te opri; înainte.
- Dar nu vreau să ies; e cald și bine aici.
- E, însă nu mai poți sta; trebuie să ieşi.
- Dar să-nvăț să mă țin pe picioare întâi. Noroc cu mama și tata…
- Invaţă, apoi înainte.
- Dar nu știu încotro.
- Nu contează; tot înainte.
- Dar ceilalți copii sunt răi cu mine.
- Chiar dacă...Nu te opri. Înainte.
- Dar vreau să mă mai joc puțin...
- Altadata; acum înainte.
- Dar colega de clasă pe care o iubesc e cu altul.
- O fi, dar tu trebuie mergi înainte.
- Dar... vreau un măr. Nu trebuia să fie un măr?
- ...
- Dar nu mai știu ce vreau...
- Ei, hai... înainte.
- Dar vreau să mă mai distrez și eu.
- O să ai timp, deocamdata înainte.
- Dar meseria asta nu-mi place. Da...știu ce o să zici...
- ...înainte.
- Dar nu mă mai înțeleg cu nevasta.
- Se mai întâmplă...înainte.
- Dar au murit bunicii mei. De ce ? Pot să plâng ?
- Nu contează; înainte.
- Dar nu mai știu cine sunt...
- O să-ţi treacă...înainte.
- Dar copiii mei nu mă ascultă...și cresc așa repede.
- Asta e...înainte.
- Dar nu mai am timp de nimic pentru mine.
- O să ai... înainte.
- Dar...vreau un măr. Nu trebuia să fie un măr?
- ...
- Dar mama e bolnava.
- N-ai ce face... înainte.
- Dar nu mai am bani.
- Niciodată no sa ai destui; înainte.
- Dar parcă nu așa mi-am imaginat eu viața...
- Ți se pare...înainte.
- Dar am obosit...am nevoie de o pauză.
- Nu acum; înainte...
- Dar nici părinții mei nu mai sunt. Nu mai vreau.
- Trebuie. Înainte...
- Dar... e ciudat: am părul alb. Și parcă stau prea mult prin spitale....
- E normal; înainte.
- Dar cum s-au schimbat toate; ehe...pe vremea mea...
- Înainte.
- Mi-e greu; noroc cu nepoții...deşi și ei mă supără de multe ori.
- Trece...dar mergi înainte.
- Dar...acum s-a dus și ea; după atâția ani doar împreună...nu cred că mai știu să trăiesc singur.
- Totuși... înainte. 
- Dar...vreau un măr. Nu trebuia să fie un măr ?
- ...
- Bine...dar e întuneric...n-ar trebui să văd o lumină acum ?
- Nu știu; oricum înainte. Tot înainte...

duminică, 26 decembrie 2010

Cashmas



Anul trecut pe vremea asta copy-păstuiam următoarea definiție de pe urbandictionary pe facebook. Cum nu prea cred că s-au schimbat multe, mă folosesc de spiritul sărbătorilor pentru a o posta și aici:
  Cashmas - Principala sărbătoare celebrată în culturile capitaliste.
  De obicei observată în jurul solstițiului de iarnă, Cashmas este o celebrare a materialismului în care cei care o iau parte la ea încearcă să își flateze sau impresioneze rudele, prietenii și cunoștințele cu nivelul puterii lor de cumpărare. (Puterea de a lua/avea - cât mai mult).
Casmas-ul cooptează semne, simboluri, și alte obiceiuri simpatice de la alte sărbători, religioase sau nu, ale sezonului de iarnă pentru a-și masca fundația de consumism fără limite.
 În Statele Unite, unde sărbătoarea e cel mai activ observată, Cashmas începe în mod tradițional în "Vinerea Neagră", respectiv ziua care urmeaza Joii Zilei Recunoștinței, în noiembrie, și continuă cu mai multe repere cele mari fiind crăciunul și anul nou. Efectele sărbătorii se sfârșesc în mod tradițional pe 2 ianuarie, dar se poate argumenta că s-ar prelungi până la duminica "Super Bowl" -ului.

PS: From Bob Geldof's "Great Song of Indifference"

I don't care if the Third World fries
It's hotter there I'm not surprised
Baby I can watch whole nations die
And I don't care at all

I don't mind if the government falls
Implements more futile laws
I don't care if the nation stalls
And I don't care at all

I don't care if they tear down trees
I don't feel the hotter breeze
Sink in dust in dying sees
And I don't care at all

I don't mind if culture crumbles
I don't mind if religion stumbles
I can't hear the speakers mumble
And I don't mind at all



...

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Nu toți moșii sunt craciuni





"Aseară am întâlnit un bătrân.
 De la 15 ani vindea ouă de prepeliță...și încă nu se plictisise.
- Știi..., îmi spuse el, încă nu am întâlnit două identice..."

joi, 23 decembrie 2010

Lanțul coliviilor



 


 In sanul de maica stateai si radeai,
O ce colivie frumoasa aveai!
Si deodata, plangand intr-o seara,
Te-ai trezit pe pamant ca-ntr-o gara.
Ca si cum ai fi fost dat afara din rai.

Copil doar o clipa, stingher si mirat,
La scoala te-au dus intr-un vechi internat.
Si cum visele stand intre ziduri
Incepusera sa capete riduri
Ai spart geamul si-n zari fara nume ai plecat.

R. Ce te zbati tu fratioare
Gandul e departe tare
Si pe colivia mica
Sade colivia mare
Nu e chip de evadare.

Abia ai trecut din copil in barbat
Si iata-te tuns cu chipiu de soldat
Te-a vanat colivia cazarma
Sa te-nsoare cu patul de arma
Dar c-un pic de noroc si de-aici ai scapat.

Si iata iubirea desculta prin ploi
Te cheama razand sa privesti inapoi.
Nici nu stii in ce lunga robie
O pornesti cand usor te imbie
Sa treci pragul acum coliviei in doi.

Visand sa fii liber o singura zi,
De-acum ai albit tot schimband colivii
Si din viata aceasta intr-o seara
Te trezesti dat pe usa afara
Ca un inger bolnav parasit de cei vii.

  Dar Domnu' vazandu-te a nimanui
Coboara voios vrand cu el sa ramai
Si pe drum iti vorbeste in soapta
Ce duminici frumoase v-asteapta
Sus in cer unde sunt coliviile lui.

duminică, 19 decembrie 2010

Bunica






- Ce faci bunică ?
De parcă n-aș ști ce face; dar ce altceva aș putea întreba...
- Ce să fac măi băiete… iaca muncesc.
- Ce muncești bunică ?
Se uită puțin mirată la mine, pare că se gândește la ceva și îmi răspunde:
- Apăi treabă nu este ? Am fost până în grădină și am săpat ceapa... și am adus oleacă de mâncare la animale...
- Bine bunică...da mai poți ?
- Apăi... trebuie; dacă nu muncești, nu ai...  
Bunica nu știe, dar nu mai muncește de mult; cam de doi ani, după ce a muncit o viață. Bunica nu știe nici că stă întinsă pe un pat de spital de vre-o două luni. Bunica nu știe că zâmbesc doar când se uită la mine. Bunica nu știe nici cine e "băietu ista" care o  întreabă, zâmbind, ce mai face. Bunica mea nu știe că are o boală numită Alzheimer.

PS:

"Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi."


sâmbătă, 18 decembrie 2010

Dragostea învinge







  Un scriitor canadian consacrat scrie un roman de, ce altceva, dragoste; îl intitulează, cum altfel, “Dragostea învinge” și îl publică, cartea intrând astfel în malaxorul pieței literare din țara mai sus-pusă Statelor Unite (ale Americii). Deși are parte de un tratament atent din partea editurii, romanul nu se bucură mai deloc de succes la public. Hotărât să nu-și lase opera să cadă în uitare fără să fi trecut cât de cât hotarele gloriei, omul nostru caută o vreme căi de promovare, până când o idee îi surâde și probabil strigă și el, precum Arhimede in baie, “evrika”.  Astfel, într-o zi, apare în cel mai important cotidian canadian anunțul următor: “Milionar, 30 de ani, înalt și suplu, caut, în vederea căsătoriei, domnișoară. Condiții: trebuie să semene cu eroina romanului ”Dragostea învinge” “. În câteva săptămâni, stocurile, aflate în pericol de returnare, sunt epuizate iar cartea devine best-seller.  Concluzia mea: dragostea învinge.

luni, 6 decembrie 2010

There's nothing funny left to say



 


( Mici fragmente din realitatea nemediată )

Ea, studentă eminentă la sociologie.
El, șofer de maxi(taxi); și posibil plătitor de taxe studențești la una din fabricile autohtone de diplome.
- Nu vă supărați, puteți să mă lăsați să cobor aici ?
- Nu.
Locația - un semafor dintr-unul din capetele Copoului, la care culoarea roșie dăinuie de fiecare data mai mult de un minut.
- Dar vă rog, sunt în întârziere, și trebuie să ajung chiar aici aproape.
- Eu pentru chestia asta pot să plătesc amendă 5 milioane. Am zis că nu.
Oarecum lămurită, ea pare că s-a resemnat. Totuși, simte dorința să-și mai astâmpere puțin nevoia de rațiune:
- Bine, am înțeles... dar nu e nevoie să fiți atât de intransigent !
De-acum enervat, el ripostează :
- Donșoară...știi ceva... și eu știu să vorbesc urât !

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Ca și cum ieri ar fi în curând



"Ca și cum ai vedea munții plângând,
ca și cum ai citi din deșerturi un gând,
ca și cum ai fi mort și totuși alergând,
ca și cum ieri ar fi în curând,

astfel stau palid și trist, fumegând."

miercuri, 1 decembrie 2010

Banal vis





-         Dormeam... de ce m-ai trezit...
-     N-am vrut. Aveai un somn frumos; și lumina era bună. Îți făceam o poză.
-         Tu și cu pozele tale...nici să dorm nu pot de ele.
-          ...
-         Și mai și visam așa frumos.
-         Aha... Ce visai ?
-         Nu mai știu.
-         Abia te-ai trezit și ai și uitat?
-         Ei...ce să visez; visam... la o lume mai bună.
-         Așa un vis banal ?
-         Nu cred că e banal; și oricum  am zis și eu... ce  mi-a venit în minte...
-         Oricum cu toții visăm la o lume mai bună.
-         Da?
-     Da...
-     Atunci... dacă ar fi așa... cum se face că rămâne la fel ?
-     Ce să rămână?
-     Lumea, vreau să zic.
-         Nu știu...
-         E oricum, cred, o intrebare din aia...
-     De care ?
-     Retorică.
-         Ba știu...
-         Da ? ... de ce?
-         Pentru că fiecare visează la o lume mai buna doar pentru el însuși...

marți, 30 noiembrie 2010

D-ale carnavalului...






( Mici fragmente din realitatea nemediată )

Trecând deunăzi pe lângă Teatrul (de-acum în perenă renovare) Național mă opresc ca orice trecător avid de cultură să mai văd afișele pieselor și programul. La câțiva pași, doi muncitori ai instituției mai sus amintite, care au ceva de lucru la afișele mari de pe gard, sunt apostrofați de o doamnă. Doamna, indignată (deduc din voce și gesturi):  Nu se poate, ce fel de reclamă e asta, așa se face marketing în vremurile noastre; cu cearșafurile astea întinse pe garduri prin oraș...mai mare rușinea... și alte câteva cuvinte din aceeași arie retorică. Afișele cu piesele de teatru, ce-i drept, dacă nu sunt, aduc foarte mult cu obiectele lenjerifere invocate de femeie. Muncitorii, calmi și stăpâni pe sine, dau răspunsul corect, cel puțin din punctul lor de vedere – Vorbiți cu directorul doamnă, asta nu e treaba noastră... Eu îmi notez pe mobil (unde altundeva) “Biedermann și incendiatorii”, 04.12.2010, ora 19.00, sala Teatru la cub și mă duc într-ale mele, că-ntr-ale cui aș vrea nu prea se poate. Și acum, că îmi amintii, mă-ntreb: s-o fi dus doamna (indignată) la domnul (director)...

PS:
Toamna a venit, piesa s-a sfârșit
Ieși din scenă acum paiață
Teatrul este gol, viața e un rol
Fir-ar mama ei… de viață !

vineri, 26 noiembrie 2010

Așa grăit-a... Zoroastru



 


Dintr-o cărțulie de istorie a religiilor, pescuiesc următoarele cuvinte, atribuite lui Zoroastru/Zarathustra : “Bărbatul înțelept trebuie să găsească poteca de mijloc dintre strădanie și destin și să nu se mulțumească doar cu una din acestea. Căci soarta și strădania sunt ca doi baloți ai bagajului călătorului de pe spinarea măgarului: dacă unul este mai greu, iar celălat mai ușor, încărcătura va cădea la pământ...dacă insă cei doi baloți sunt egali, călătorul nu are de ce să se neliniștească.”  
Cuvinte care, era să zic, mă pun pe gânduri; pe gânduri eram de mult pus, dar ce să-i fac, nu pot scăpa de clișeele verbale nici în scris. Cuvinte care, cum voiam să spun, îmi atrag atenția mai mult decât ce citisem până atunci; probabil pentru că simt că rezonez mai mult cu ideea ce răzbate din ele decât cu altele, mai direct sau mai puțin direct deductibile, din alte pagini ale cărții. Așa că îi mulțumesc lu’ nenea Zarathustra și adorm cu mulțumirea că am citit totuși ceva memorabil pe ziua de... ieri.
„Ceva” care se adaugă la alte (câte? ) cuvinte sau idei - memorabile - mai toate citite și uitate la următorul contact mai intens cu noroiul cotidian al zilelor de mâine” ... 

luni, 22 noiembrie 2010

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Despre "bloggerii" mei preferați





   În timp ce-mi editez profilul, ca tot bloggeru conștiincios, văd acolo că trebuie să bifez secțiunea “Blogurile pe care le urmăresc” . Cum nu “urmăresc” nici unul (deocamdată) în adevăratul sens al cuvântului, mă gândesc ce  bloguri să adaug. Și în timpul în care îmi chinui eu sinapsele fără motiv, pornește de-aici altă idee – totuși, blogurile cui aș vrea să le urmăresc ? În minte imi vin, aleatoriu niște nume; mai fac un efort de minimă sistematizare și imi iese următoarea listă de preferințe cât se poate de subiective și personale - Socrate, Lao-Tzu, Leonardo, Schopenhauer, Sigmund Freud, Mahatma Gandhi, Vincent van Gogh, Albert Einstein, Henri Cartier-Bresson, Leonard Cohen, Lars von Trier , Dr. House, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Emil Cioran, I. L. Caragiale, Andrei Pleșu, C. T. Popescu (despre ultimii doi, mult mai tangibili, nu știu să aibă). 
   Bineînțeles, lista nu e definitiv(at)ă. Și-acum, că am scris-o și mă uit la ea... și la bloggerii noștri cei de toate zilele.... mă cuprinde așa... un soi de tristețe.

vineri, 19 noiembrie 2010

Videoradiografia unui idiot ambițios





În seara asta am fost să văd (premiera la) "Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu" ( regia - Andrei Ujică ), documentarul despre care auzisem câteva lucruri bune. Două lucruri m-au șocat. Unu - i-am văzut sfarcurile lu' Leana ( într-o secvență de vacanță avea o bluză fără sutien ), apoi am văzut-o și în costum de baie; știam cât de -proverbial de- proastă fusese, acum am descoperit, nu numai din cele două scene, că a fost la fel de urâtă. Și doi - mi-am reamintit cât de plat, penibil, incoerent, agramat, aproape senil spre final a fost omul care a condus 25 de ani  20 ( de fapt la începutul domniei lui mai puțin ) de milioane de alți oameni și resursele țării locuite de acei oameni. Încă o dată mi se confirmă că succesul și istoria depind foarte mult de conjuncturi; doar conjunctura și norocul ( asta pentru cei care nu cred în destin/predestinație/karmă sau alte asemenea "lucruri abstracte", care, vorba domnului Ceaușescu "sunt și ele uneori folositoare" ) au făcut ca omu asta să nu rămână un idiot ambițios, banal ca toți idioții (ambițioși sau nu), care cel mult ar fi putut zgâria istoria printr-o ispravă precum cea a băiatului cu pușca din Columbine, cu care sunt convins că împarte unele trăsături psihice. Meritocrația a fost și rămâne o poveste frumoasă de amețit copii până prin ultimii ani de facultate. Mai nou știu că tinerii (de fapt și copiii) merg la școala de lideri; o antireclamă perfectă pentru astfel de școli ar fi, după mine, unul din cele câteva discursuri absolut "geniale" in stupiditatea lor absurdă, descoperite de regizor în kilometrii de arhivă pe care i-a studiat pentru a-și încropi filmul. Despre documentar în sine nu spun decât că ar trebui văzut. Eventual reorganizat într-o mini serie de 3-4 episoade, că de, nu oricine are răbdare să stea peste trei ore în fața unui ecran  umplut cu imagini de arhivă. Ar trebui văzut de cât mai mulți români - tineri sau bătrâni, capitaliști convinși sau nostalgici comuniști, intelectuali sau cocalari...

miercuri, 17 noiembrie 2010

Dialog







Florin Iaru:
" Eu cred că mass-media contemporane au produs un fenomen de aglutinare a spectatorilor. Libertatea de expresie a fost imediat urmată de manipularea publicului. Mass-media sînt afaceri în care eficienţa contează. Iar afacerile nu au nimic cu inteligenţa.
În faţa unei asemenea presiuni unificatoare, neatentă la indivizi, preocupată excusiv de colectivităţi, blogul era singura şansă a unor "ciudaţi" să iasă din maşina de tocat. Că era Mirc, acum zece ani, că e blog, azi, esenţa ar fi asta: sînt diferit, deci exist. Într-un fel, e povestea naufragiaţilor care aruncă o sticlă cu un mesaj în ocean. Se va găsi cineva să citească şi, mai mult, să înţeleagă?
Nu neg blogul. Neg înmulţirea sau aglomerarea lui. E blogul calea, adevărul şi puterea? Am voie să spun că mie nu-mi place? Sau nu? Afirm răspicat că sînt 5% bloguri interesante. Restul? Ifose. Prejudecăţi. Agramatisme. Plictiseala teroristă din lumea reală. Vreţi, nu vreţi, mediocritatea a invadat spaţiul virtual cu viteza netului" 


- adevarul -
(ca de obicei, la mijloc)

Ioan T. Morar:
“Complexaţii sunt de două feluri: cu blog şi fără blog. Proştii, şi ei, sunt tot de doua feluri: cu blog şi fără. Ca să nu mai vorbim, de deştepţi. De fapt, lumea se împarte în două. Eu sunt în partea celor cu blog. Îmi place internetul, scriu numai e-mailuri, nu mai scriu scrisori, nici vederi. Comunic electronic. Sînt printre primii români care au avut adresa de e-mail, la serverul de la Fundaţia Soros. Am crezut şi cred în computere, în www, în bloguri. Citesc blogurile altora şi mi se pare că lumea este mai mică şi, în acelaşi timp, mai vastă, de cînd e internetul. Nu călătoresc în locuri în care nu am internet. Am adăugat motoarelor vieţii mele şi motoarele de căutare. Mă simt bine în lumea virtuală.
Cum să cred că ea e refugiul complexaţilor? Fiţi serioşi! Venerabilul matematician Solomon Marcus mi-a spus recent: “Cum să nu ai un site? Cum să te cunoască lumea fără referinţe electronice?” Dacă nu te găseşte Google, nu exişti!” 

marți, 16 noiembrie 2010

Intro



 


- Blog?
- Blog.
- Da...parcă spuneai că nu îți plac blogurile.
- Așa spuneam?
- Deci de ce iți faci?
- Păi...dacă toată lumea are...
- De când faci tu ce face toată lumea?
- Nu fac...
- Și-atunci?
- Mai fac și eu excepții, nu; până la urmă excepțiile confirmă regula, poftim.
- Bine, bine. Banală expresie; și ce-o sa pui pe el?
- Păi… Cuvinte. Sunete. Și imagini; așa scrie și sub titlu.
- Aha. Ce imagini?
- Ale mele...fotografii.
- Și ce cuvinte?
- Ale mele...ce-mi mai trece prin minte; și ale altora, da cu citat.
- Și...ce sunete?
- Ale...nu ale mele...melodii; ale ălora de-mi plac mie.
- Și...la ce bun?
- Cum la ce bun?
- Ei...pentru ce ți-l faci; blogu adică?
- …(ridic din umeri)
- Cum, nu știi?
- Ei...de parcă n-ai ști de ce-și face lumea blog...

PS:  "Blog - site web ce conține un jurnal cu gânduri, opinii, experiențe, fotografii,  adesea cu link-uri oferite de cel care-l scrie; varianta scurtă a lui weblog; anul în care a fost utilizat prima dată: 1999 "